Cursevo

Blogul Cursevo

Articole pe categorii

Antrenamentul e necesar, dar MECIURILE sunt vitale

pol_den-wojtas_alina-01-photo-uros_hocevar-565
  • October 19, 2018
  • 0 Comentarii
  • Scris de: nicoleta surdu

Săptămâna asta, una dintre cursantele noastre a simtit nevoia să ne povestească o experientă pe care tocmai o trăise la muncă.

Și-a început povestirea cu: “Să vă spun ce mi s-a întâmplat! Am simtit că mor!” (Mai mare încărcătură emotională decât atât nu cred că se poate.)

Ca să întelegeti un pic contextul, ea lucrează de putin timp la o firmă englezească cu patronat și conducere din Marea Britanie. De la angajare, a făcut tot posibilul să evite comunicarea verbală în engleză cu oricine. A tot găsit ea scuze să nu aibă microfon și boxe montate la calculator, pentru că de multe ori comunicarea este verbală prin Skype. Pe scurt, a făcut tot ce i-a stat în putintă să comunice în scris cu englezii fie prin scurte mesaje pe Skype, fie prin e-mail. Așa se simtea în sigurantă, în zona de confort din spatele tastaturii și cu Google Translate la îndemână.

Până săptămâna asta când, din senin, o colegă a venit precipitată la ea, i-a întins telefonul și i-a spus: “Șeful vrea să vorbească cu tine!”

Moment în care tot sângele i-a năvălit în obraji, inima i-a luat-o la goană, stomacul i s-a strâns, mâinile, genunchii și vocea au început să-i tremure. Pe scurt, era sub asediu. Panica i-a invadat creierul cu tot arsenalul de care dispune.

În tot acest răstimp, șeful vorbea la telefon. Cu ea. Și îi cerea ceva urgent și specific.

Întrerup un pic firul povestirii ca să vă spun că în situatii de alarmă maximă, în situatii de genul “Simt că mor!”, creierul nu mai face diferența între un pericol fizic, exterior și unul pe care îl trăim în interior. Pentru creier e același lucru. De fapt, se activează creierul nostru primar (creierul reptilian) care știe să dea 2 comenzi: FUGI! sau LUPTĂ! El nu știe să facă diferența între un străin care ne atacă în scara blocului (un pericol fizic, real) și șeful care ne ia prin suprindere și vrea să ne comunice ceva urgent în engleză (și mai așteaptă și răspuns).

Să revin însă la ce ne-a povestit mai departe cursanta noastră. Cu telefonul la ureche, cu creierul în alertă maximă, a reușit să-l salute pe șef și să-l roage să repete mai rar ce-i spusese. O mișcare inteligentă pentru că așa concentrarea ei s-a mutat pe ce spunea omul, furtuna din creier a scăzut din intensitate și a putut să lege un dialog cu el. Mai mult, pentru că este o persoană conștiincioasă și responsabilă de felul ei, l-a rugat pe șef să mai stea un minut la telefon cu ea ca să-i repete ea lui ce vorbiseră și să se asigure că întelesese totul bine.

Ne-a spus că după ce a închis telefonul s-a simțit epuizată. Normal! Consumul psihic fusese foarte mare. “Dar m-am descurcat! Am făcut față.” Asta ne-a spus cu fața luminată de un zâmbet larg. (Zâmbetul e semn că n-a resimtit cele trăite ca pe o traumă, ci ca pe o situație dificilă căreia i-a făcut față. Dacă ar fi fost traumă, ar fi izbucnit în hohote de plâns.)

Evident că experienta n-a fost una plăcută. Dimpotrivă. A scos-o muuuuult din zona de confort. Dar și-a arătat că poate. Și mai mult, a putut când a fost luată pe nepregătite.

Planul dragei noastre cursante a fost să vină la curs, să exerseze, să facă cât poate ea de mult să ajungă să se simtă sigură pe ea când vorbește în engleză și DUPĂ ACEEA să iasă încet din carapace, să i se monteze boxe și microfon și să răspundă la telefon.

Doar că viata are alte planuri. Și bine face. Pentru că învătarea, exersarea etc. se fac la curs, așa este, dar DEPĂȘIREA, TRECEREA PESTE se fac în viata reală, în experiente spontane.  De aceea, nu învătarea în sine este o problemă, ci momentul acela de luarea-inimii-în-dinti.  Dacă stăm mult în sala de antrenament până suntem sigur că “știm perfect”, poate vom ajunge să știm foarte bine, DAR puși în fața faptului se vor reactiva aceleași frici, pentru că n-am lucrat la depășirea lor. Nu ne-am dat șansa să ne arătăm că putem și să-i mai închidem un pic “gura” creierului de reptilă.

Și da, să simțim frică, teamă, să ni se strângă stomacul în situatii noi și imprevizibile e normal. Să nu le simțim ar fi anormal. Singurii care nu simt frica în situatii-limită sunt psihopatii și bebelușii. În rest, e absolut normal.

Îi multumim dragei noastre cursante (știe ea cine) pentru generozitatea cu care ne-a dat permisiunea să-i relatăm experienta personală. Ori de câte ori un cursant vine și povește astfel de experiente, știm că a făcut un pas important. A jucat un meci. Evident c-o să mai fie nevoie de alte meciuri și antrenamente, dar acum e în joc. Și e foarte fain să fii în joc :)

{27 octombrie este data următorului Atelier de pronuntie în engleză la Cursevo}

Adauga comentariu:


Silent Way sau drumul cel mai scurt pentru tine spre engleza si germana vorbite!

Ti-am starnit curiozitatea?

Haideti sa vedem ce inseamna Silent Way.

Si ce, din fericire, nu este!

Descopera metoda